Blog

Diversitatea habitatelor şi faunei de interes vânătoresc

01.02.2020 09:50
Diversitatea habitatelor şi faunei de interes vânătoresc

România este situată geografic în plină zonă temperată şi este străbătută central de paralela 45 şi de arcul Carpaţilor, orientat de la nord la sud în prima jumătate şi de la est la vest în cea de-a doua. Datorită aşezării geografice şi existenţei arcului carpatic, care funcţionează ca un uriaş dispecer al maselor de aer, teritoriul ţării primeşte influenţa blândă a climei Oceanului Atlantic la nord de munţi, influenţa climatului excesiv continental la est şi sud-est de aceştia şi influenţa climatului mediteranean în sud-vestul ţării.

 

Toate aceste influenţe climatice, care se întrepătrund prin trecători şi peste crestele munţilor, grefate pe relieful extrem de eterogen, dispus în trepte din ce în ce mai joase dinspre centrul spre nordul, sudul şi estul ţării, au determinat existenţa unei multitudini de microclimate, cu asociaţii vegetale şi animale dintre cele mai variate, caracteristice zonelor de munte, de deal, de podiş, de câmpie, de luncă şi de deltă. Este o primă explicaţie a marii biodiversităţi vegetale şi animale care se întâlneşte în România.

O a doua explicaţie a conservării acestei biodiversităţi în România, comparativ cu situaţia din multe alte ţări europene, o constituie densitatea mai mică a populaţiei umane şi exploatarea mai puţin intensivă a solului destinat producţiei agricole şi forestiere. Din acest motiv, deteriorarea habitatelor naturale s-a produs mai lent şi în mai mică măsură decât în ţările cu populaţie mai densă şi cu standarde de viaţă mai ridicate.

În sfârşit, o a treia explicaţie a perpetuării marii biodiversităţi în România o constituie înţelepciunea înaintaşilor noştri, care au înţeles să exploateze în mod durabil resursa naturală regenerabilă, denumită generic vânat, cu gândul la ziua de mâine şi la generaţiile viitoare.

În acest context trebuie judecată situaţia de excepţie a efectivelor şi a calităţii populaţiilor de vânat din România, care includ, şi în prezent, specii de interes vânătoresc ameninţate cu dispariţia în multe ţări din Europa. Fără nici un fel de exagerare se poate afirma că România a rămas, alături de alte câteva state est-europene, rezervaţia de mari prădători, dar nu numai, a Europei.

Aceasta fiindcă în România vieţuiesc, în cea mai mare densitate din lume, ursul brun (Ursus arctos L.), lupul (Canis lupus L.), pisica sălbatică (Felis silvestris L.) şi chiar vidra (Lutra lutra L.) Râsul (Lynx lynx L.), nurca (Lutreola lutreola L.) şi hârciogul (Cricetus cricetus L.) sunt şi ele prezente în efective viabile. Brebul (Castor fiber) a fost recent reintrodus în fauna României şi prosperă rapid ca efective, iar şacalul (Canis aureus L.), pătruns în ultimii 50 de ani la noi, tinde să devină o plagă pentru vânatul plantivor. Nici efectivele unor păsări migratoare, rare în alte locuri, nu sunt deloc neglijabile, în anumite perioade din an, gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis P.), raţa roşie (Aythya nyroca G.), călifarul alb (Tadorna tadorna L.), călifarul roşu (Tadorna feruginea P.), ferăstraşii (Mergus sp.), ţigănuşul (Plegadis fascinellus L.) becaţina mare (Gallinago media Lt.), cârsteiul de câmp (Crex crex L.) şi cârstelul de apă (Rallus aquaticus L.).

Situaţia de excepţie a României în privinţa biodiversităţii faunei de interes vânătoresc şi în privinţa conservării unor efective mai mult decât viabile de prădători, inclusiv de talie mică, nu este nicidecum favorabilă şi din punct de vedere economic pentru gestionarii fondurilor de vânătoare şi pentru vânători. Aceştia sunt puşi în situaţia de a se mulţumi cu cote de recoltă mult mai reduse decât confraţii lor din Europa, unde prădătorii nu sunt în aceeaşi măsură concurenţi ai vânătorilor la acelaşi surplus populaţional.

Conservarea biodiversităţii faunei de interes vânătoresc în România şi perpetuarea unui echilibru sănătos între speciile de vânat plantivor şi cele de vânat prădător, precum şi între speciile de vânat în general şi mediul acestuia de viaţă, costă aşadar vânătorii localnici, gestionarii fondurilor de vânătoare şi, în final, economia ţării.

De aceea, eforturile ţărilor din Europa, care nu mai au demult în faună anumite specii ameninţate, ar trebui îndreptate, pentru protecţia reală a acestora, spre ţările în care ele mai vieţuiesc încă. Repopularea acestor specii, îndeosebi a speciilor prădătoare, în habitatele din care au dispărut de multă vreme pare să nu mai fie fezabilă, din cauza refuzului populaţiilor locale de a colabora deschis în acest sens.

În concluzie, eforturile ţărilor din Europa occidentală, îndreptate spre conservarea speciilor ameninţate acolo unde acestea mai vieţuiesc în efective viabile, trebuie materializate şi economic, nicidecum oprite la nivelul unor interdicţii impuse prin Directive şi al unor sfaturi date tocmai de cei care n-au avut înţelepciunea să le aplice. Fără o motivaţie convingătoare, mai ales de natură economică, protecţia şi conservarea speciilor ameninţate riscă să rămână, în timp, doar simplă teorie utopică.

Managerii activităţii de vânătoare din România nu doresc să repete greşelile comise în alte ţări, dar nici nu trebuie să suporte singuri costurile salvgardării unor specii ameninţate cu dispariţia în Europa şi în lume. Acesta este un mare adevăr, care nu poate fi contestat şi la care trebuie reacţionat constructiv şi eficient.

 

Sursa: agvps.ro